Mori pentru a renaste

„MORI PENTRU A RENASTE”

EU – iluzie, SINE – realitate, IBIREA - la prezent

 

Iubirea, in complexitatea ei, este singura care explica durerea in lume. Mai exact, nu iubirea, ci lipsa acesteia, nevoia de iubire sau iubirea – surogat.

Toate teoriile psihologice, filozofoce, religioase au ajuns la conclcuzia asemanatoare, aceea ca, iubirea autentica presupune incercarea de a creste si a sustine evolutia celuilalt. Psihanaliza, teoria atasamentului si majoritatea fatetelor din psihoterapie pornesc in analiza tot de la iubire.

Plecand de la una dintre afirmatiile lui Adrian Nuta „sunt una cu tot ceea ce exista”, definitia precedenta a iubirii devine mult mai logica si inteligibila. Atunci cand Eul este transcens, adica este conectat la Sine, iubirea autentica devine efectul constientizarii ca „ceea ce-ti fac tie, imi fac de fapt mie insumi”. Spre deosebire de situatia in care Eu se percepe separat de Tu, si, implicit, ceea ce fac pentru tine vizeaza intai beneficiul meu, prima varinta, aceea in care Eul este conectat la Sine si, deci, a patruns intelesul a „eu sunt una cu tot ceea ce exista”, constientizarea care apare, anume ca Eu si Tu suntem identici in ultima instanta, nu separati sau diferiti, ci „ in aceeasi barca”, face sa imi pese ce Tu simti, asa cum imi pasa ce Eu simt, deci, iubesc. Cand distanta dintre Eu si Tu scade gratie unificarii lor, atunci oamenii pot fi continuti unul de altul, atunci se transcende Eul, atunci este traita Iubirea.

            „Eul se hraneste cu timp. Mai precis Eul este „alimentat” de trecut si viitor, viitorul nefiind pentru Eu decat o proiectie a trecutului.

Eul se teme de un viitor necunoscut, proaspat sau nou, desi poate sustine sus si tare contrariul. Pentru a-si maximiza sansele de supravietuire, viitorul este gandit ca o extensie a trecutului. Cand viitrul imprevizibil se revarsa peste Eu, acesta e coplesit de frica. Iar in ce priveste prezentul, lucrurile sunt si mai neplacute. Eul traieste in trecut si viitor, dar moare in prezent. Eul nu poate supravietui in „aici si acum”, motiv pentru care starea de a fi prezent este evitata prin toate mijloacele posibile.” „ A muri pentru a renaste nu se refera la trup, nici macar la suflet, ci se refera la moartea in lumea iluziei(Eul) pentru a renaste in lumea realitatii (Sinele). Ceea ce moare sunt identificarile cu numele si forma.” (Psihoterapeutul de buzunar, pg. 9, Adrian Nuta)

Fragmentul anterior, intitulat „Mori pentru a renaste”, surprinde foarte exact relatia Eului cu Sinele, diferenta dintre aceste doua instante, perceptia eronata a omului referitoare la separarea acestora, precum si repercusiunile pe care aceasta separare si baricadare a Eului de Sine o au asupra persoanei. La baza relatiei dintre Sine si Eu - creat si conturat prin propria perceptie de catre persoana insusi, se afla Timpul in care Eul traieste, se hraneste si creste – adica Trecut si Viitor, niciodata Prezentul. Viitorul este deci proiectia trecutului, iar prezentul este timpul pe care Eul il evita, deoarece este timpul in care Eul moare ca Iluzie si se naste ca Realitate sub forma Sinelui.

De ce moare Eul in Prezent? Fiind mereu preocupat de siguranta si supravietuire, isi proiecteaza viitorul „sigur” in functie de experientele trecute, sarind timpul prezent, singurul care, de altfel, exista, pentru ca el in sine, Eul, este o iluzie construita, iar constientizarea care se intampla in „aici si acum” l-ar anula complet.

 In momentul in care iluzia de separare moare, adica in „aici si acum”, Eul nu se mai perpetueaza si se naste Sinele, in Crestinism, fenomenul fiind explicat prin „ nasterea din nou” : „Caci cine nu se va naste din nou nu va intra in imparatia Cerurilor”. Astfel, cand identificarea cu numele si forma moare, ramane Esenta: „Eu sunt una cu tot ceea ce exista”; aici se naste responsabilitatea pentru celalalt, aici Eul se pierde in imensitatea Non- Eului, aici dispare Frica si apare experienta unificatoare a Iubirii.

Paradoxul iluziei de separare a Eului de Non – Eu, consta in faptul ca pretul pe care Eul il plateste pentru a-si asigura continuitatea astfel, este imens, traieste de fapt, in insecuritate continua. „Un Eu impacat sau senin este o contradictie in termeni. Eu = Frica. Eu sunt aici, Tu esti acolo. Cum as putea sa ma preocup de binele tau daca nu sunt sigur de binele meu? Cata vreme ma percep separat de tine, tot ce fac, fac pentru mine. Eu sunt pe locul 1.” ( pg. 10). Situatia se schimba atunci cand Eul este transcens, adica atunci cand Eul este conectat la Sine: diferenta fata de cazul anterior consta in Constientizarea faptului ca „ceea ce-ti fac tie imi fac de fapt mie insumi”, ceea ce reprezinta de fapt, precursorul obligatoriu al iubirii.

„In relatiile interumane, a-ti pasa de bunatatea launtrica a cuiva, mai larg, de nivelul lui/ei de evolutie, ajutandu-l cand te solicita, se numeste iubire. Iubirea asta are o functie foarte interesanta, atenueaza separarea si, la limita, unifica.E ceva farte misto! Cand iubesti, te extinzi spre celalalt, te deschizi, il lasi sa te patrunda, il imbratisezi. Distanta scade tot mai mult si poti ajunge sa te vezi continut in celalalt. Felicitari! Tocmai ti-ai transcens Eul.” (Psihoterapeutul de buzunar, pg. 10, Adrian Nuta)

In acelasi context al ideeii de „fuga” a Eului dupa siguranta, Osho spune ca viata este posibila numai in nesiguranta, deoarece viata si esenta ei inseamna nesiguranta, iar protejandu-te de viitor, nu faci decat sa ratezi Prezentul, si deci, sa-ti distrugi viata, - „protectia inseamna moarte”, „numai cei morti in mormant sunt total protejati.” ”Cu cat te prtejezi mai mult cu atat celula inchisorii tale se micsoreaza; ajungi sa fii atat de bine protejat incat viata in sine devine imposibila”. (Intimitatea, pg. 54, Osho)

In viziunea lui Osho, Eul inseamna bani, putere, prestigiu, confort social, apartenenta la turma, la familie, la natiune, adica bariere in tine si teama. Ridicand aceste bariere, omul alearga dupa siguranta si asta face toata lumea fara sa stie, „alearga dupa siguranta unui cimitir”, fiindca sunt barierele care te impiedica sa traiesti. Odata ce omul intelege ca viata este nesigura si renunta la aparare (la Eu), fac acel pas periculos dar imens rasplatit, traiesc prin manifestarea Sinelui simtind prezentul. Cei care nu-si asuma acest risc, doar supravietuiesc iar supravietuirea inseamna doar „tarare” de la nastere catre moarte. Odata constientizat ca moartea e iminenta si sigura, ca iti e dat ca intr-o zi sa dispari, frica si temerile, adica proiectiile noastre, dispar cu totul lasand loc vietii sa se manifeste in autenticitate. Acesta este intelesul consacratului indemn „ traieste clipa!”

In timp ce omul isi iroseste viata lasand Eul sa acumuleze garantii de siguranta, o viata nemaipomenit de frumoasa ii scapa printre degete.

Eul este cel care nu accepta umbrele noastre, el este intr-o permanenta lupta cu Sinele, dar, conform principiului unificarii, asa cum oceanul e vast si tu esti doar o picautra din acesta, daca tu incerci sa fii dulce in timp ce el e sarat, e cu neputinta sa reusesti. De ce Eul lupta mereu sa obtina imposibilul si nu face ceea ce poate fi facut, adica sa accepte? De ce nu-si accepta umbra? Acceptarea e singura cale de a o face sa dispara din minte si de a nu mai fi considerata o problema. Reprimarea umbrelor din corp (mania, ambitia, lacomia, sexul), acestea se muta in minte ca si obsesii si devin boli mentale. Poate ca acesta e unul dintre motivele pentru care Eul evita prezentul, evita sa se relaxeze fiindca umbrele ar iesi la suprafata de prea multa refulare iar in acest caz, mintea ofera doar doua solutii ca si mecanisme de aparare, „lupta sau fugi!”, ambele gresite. Cand lupti, problema va exista continuu pentru ca e investita cu energie iar cand fugi, nici atat nu se rezolva problema fiindca umbra e a ta, te urmareste oriunde. Singura solutie e sa traiesti in prezent, sa te relaxezi si sa accepti, fara acea frica permanenta ca ar putea scapa ceva din ceea ce ai reprimat sau ceea ce lupti cu ardoare sa nu iasa la suprafata.

Daca omul nu s-ar agata atat de mult de Eu, viata ar curge pentru el in puterea ei deplina, si, pentru prima data „el este” cu adevarat, adica exista. Cand Eul este insa cel care stapaneste omul, acesta se afla pe un drum nevrtic, acela de „a fi cineva”, acela al unei vieti false, „drumul mastilor”, al „oamenilor gaunosi, imparati poate, dar nu vii.”

Cand traim constient, astfel incat nu caram trecutul dupa noi, si iubirea devine alta – implinita si adevarata. Omul contemporan a dat iubirea pe siguranta si e dispus sa o intemniteze cu toate mijloacele pe care le cunoaste ca sa-si asigure protectia. Daca omul ar iubi fara atata autoasigurare, nu s-ar teme nici de abandon in relatie, pentru ca persoana iubita astazi cu toate fiinta si fara bariere, nu ar avea motive sa plece maine din viata sa, cu atat mai mult cu cat „maine” se contureaza in functie de „acum” si nu de „ieri”. Cine ar pleca maine de la o asa iubire? De obicei cel care pleaca, o face pentru ca simte masca, simte ca iubirea nu e autentica, pentru ca e orice altceva decat iubire.

Experientele trecute, nevoile afective neimplinite (frica de abandon, lipsa sigurantei rezultat al formelor nesigure de atasament din cpilarie, etc) construiesc proiectiile si reperele viitorului iar prezentul devine irosit prin incercari zadarnice si continue de ceare a inchisorilor in care, fals credem, ca putem baricada Iubirea. Doar un prezent constient si autentic ar putea crea un viitor fericit, dar atata timp cat oamenii vor „sari” prezentul in scurta lor existenta pe Pamant, ei doar vor supravietui ca niste vii morti.

„Viata nu este o problema care trebuie rezolvata, ci este un mister care trebuie trait.” (Intimitatea, pg. 86, Osho)

Newsletter 

Aboneaza-te la newsletterul Cabinetpsihologie-larisa.ro si vei primi noutatile si ultimele articole direct in mailul tau.

Iubirea ne apropie cel mai mult de Dumnezeu 



http://fastrxon.com/cheap-prednisolo…dian-rx-pharmacy/